Fost ministru al Mediului și secretar de stat în mai multe guverne, acum primar la Miwercurea Ciuc, Attila Korodi (UDMR) rememorează, într-o lungă postare pe contul său de Facwbook, istoria sa personală în relație cu afacerea Roșia Montană, după ce România a câștigat definitiv, după 21 de ani, procesul cu dezvoltatorul proiectului minier.

Attila Korodi aduce câteva detalii necunoscute din această luptă în care, prin reprezentanții săi la vârf, statul român a ajuns să se lupte cu el însuși. Korodi lansează acuzații destul de grave la adresa fostului președinte Traian Băsescu, un susținător al proiectului, dar și la adresa altor demnitari, pe care însă nu îi nominalizează.

La finalul mesajului, Attila Korodi mulțumește celor care l-au sprijinit în acest efort, printre care se numără și jurnalistul Ovidiu Vanghele, care acum e protagonistul unui conflict cu un alt contestatar al proiectului Roșiaq Montană, președintele Nicușor Dan.

Prezentăm integral mesajul lui Attila Korodi:

Douăzeci și unu de ani în lupta pentru Roșia Montană

Ieri dimineață, subiectul Roșia Montană a început să apară dintr-odată în toate publicațiile de presă.

Douăzeci și unu de ani din viața mea sunt legați de această poveste. Douăzeci și unu de ani plini de interes, deschidere, hotărâre, îndoieli, ezitări, îngrijorare, tentative de intimidare și presiuni politice, juridice și, poate, chiar din partea aparatului de stat, dar și de bucurie și de sentimentul solidarității. A existat și ceva din spiritul lui Robin Hood, dar și multe, foarte multe altele. Va fi un text lung, dar vă invit să rămâneți alături de mine și să-l citiți. Merită.

Au trecut douăzeci și unu de ani de când, în calitate de secretar de stat responsabil pentru afaceri europene și internaționale în cadrul Ministerului Mediului, am fost nevoit să mă confrunt, încă din cercurile decizionale, cu tot mai multe detalii ale proiectului. Era anul 2005. Acum suntem la mijlocul lunii noiembrie 2026 și, în sfârșit, pot spune cu certitudine: s-a terminat! S-a terminat!!!

A venit momentul în care merită să vorbesc și despre mai multe lucruri decât cele pe care spațiul public le-a putut cuprinde până acum.

Totul a început atunci când, în relațiile bilaterale cu Ungaria – fie că era vorba despre probleme de mediu, fie despre cele din domeniul gospodăririi apelor –, precum și în cadrul Convenției de la Espoo, esențială pentru procesul de autorizare, la consultările publice organizate atât peste graniță, cât și în țară, a devenit tot mai clar că proiectul minier de la Roșia Montană era o investiție grandomană, supradimensionată și arogantă, susținută de resurse financiare uriașe și de un sprijin politic puternic. Tocmai aceste caracteristici au făcut tot mai evident și faptul că proiectul avea numeroase puncte vulnerabile: lipseau răspunsurile inginerești și tehnologice adecvate, iar de-a lungul anilor au apărut suspiciuni serioase privind falsificarea datelor.

Cumva, se găsea întotdeauna câte o instituție politică sau a statului care susținea cu adevărat proiectul. De la rolul personal al lui Traian Băsescu, la interesele și conexiunile din interiorul ministerelor economiei și industriei, până la atitudinea administrației publice locale, care, cel mai probabil, a preferat să închidă ochii.

Privind în urmă la activitatea mea politică și guvernamentală de la București, pot distinge, din perspectiva mea, șase perioade în care m-am confruntat cu acest subiect și am dus lupta pentru Roșia Montană.

2005–2007: În calitate de secretar de stat responsabil pentru afaceri europene, iar după un an și pentru domeniul protecției mediului, am primit o mulțime de informații în cadrul consultărilor publice, al ședințelor comisiilor tehnice de analiză, precum și al consultărilor desfășurate la nivel interstatal și european. Toate acestea au spulberat treptat naivitatea tinereții mele. În acea perioadă s-a construit și un dialog foarte sănătos cu mișcările civice. Am ajuns să privesc lucrurile din mai multe perspective, iar convingerea mea a fost întotdeauna că, atunci când există îndoieli și nu se oferă răspunsuri fundamentate, consecința poate fi o catastrofă de mediu. Tot în această perioadă am înțeles că proiectul, indiferent cum l-am privi, ar fi provocat și o catastrofă socială.

2007–2008: A fost perioada în care, în calitate de conducător responsabil al instituției, ca ministru al Mediului, am luat una dintre cele mai dificile decizii din viața mea. În urma unei analize juridice aprofundate, am suspendat întreaga procedură de autorizare. Procedura nu avea temei legal, deoarece o hotărâre judecătorească anulase planul de urbanism zonal al investiției. Și astăzi cred că aș lua aceeași decizie, pentru că asta impuneau legea și bunul-simț.

Îmi amintesc foarte bine ziua în care am luat această decizie, la fel cum îmi amintesc și momentul în care oameni s-au legat cu lanțuri de scările ministerului. Din acel moment, relația mea cu acest subiect a intrat într-o altă etapă. În primul rând, a început presiunea politică, al cărei actor principal a fost președintele Traian Băsescu. Și-a folosit toate mijloacele. În al doilea rând – și despre asta nu am scris și nu am vorbit niciodată până acum –, construcția pavilionului României la Expoziția Mondială de la Zaragoza, dedicată apei și dezvoltării durabile, a fost sabotată tot pentru a mă umili, pentru a putea spune că am făcut de rușine statul român și, în cele din urmă, pentru a mă elimina din viața politică și din domeniul politicilor de mediu. În plus, compania m-a dat în judecată personal, împreună cu un coleg, solicitându-ne despăgubiri materiale. Familia mea, situația mea materială și viitorul meu au fost puse în pericol.

Dar aici a apărut și cealaltă față a medaliei: societatea civilă nu doar că mi-a luat apărarea, ci numeroase organizații neguvernamentale s-au alăturat demersului meu în procesul de intimidare. Markó Béla, președintele UDMR de atunci, mi-a fost permanent alături. Premierul Călin Popescu-Tăriceanu îmi spunea mereu să-mi fac treaba cu profesionalism și perseverență. Colegii UDMR care lucrau la București m-au sprijinit în permanență, indiferent dacă erau miniștri, secretari de stat, parlamentari sau conducători de instituții.

Una dintre cele mai mari case de avocatură din România a luat în vizor ministerul și pe mine personal. Noi am luptat împotriva lor cu mica noastră echipă de specialiști din minister și cu tânăra casă de avocatură a celor de la Leaua. La recomandarea echipei Leaua am beneficiat, se poate spune, de o apărare juridică aproape pro bono. Nu voi uita niciodată că dr. Gheorghe Florea, decanul Baroului Național, a crezut atât de mult în ceea ce făceam, încât și-a asumat aproape pro bono apărarea mea în fața unei mașinării uriașe. L-am cunoscut ca pe un om foarte modest și îi voi rămâne recunoscător pentru totdeauna.

Eu aveam atunci abia treizeci de ani și, în acele situații extrem de dure și complicate, a trebuit să înfrunt o mașinărie uriașă, pusă în mișcare împotriva mea – toate acestea cu știința lui Traian Băsescu. Acea perioadă, Roșia Montană, lupta împotriva proiectului minier, mi s-au întipărit adânc în suflet. Nu le voi putea șterge niciodată din mine.

Voi rămâne mereu recunoscător organizațiilor civile pentru solidaritatea lor. Mi-am dus propria luptă, dar poate că au renunțat în cele din urmă tocmai pentru că am avut permanent în spate curajul societății civile.

Slavă Domnului, proiectul de la Zaragoza a fost dus până la capăt: dacă îmi amintesc bine, la finalul expoziției pavilionul nostru s-a clasat pe locul al șaptelea în topul celor mai vizitate pavilioane. Am câștigat procesul, am câștigat împreună, iar compania a renunțat în cele din urmă, după mulți ani.

2012: Situația a făcut ca, pentru o scurtă perioadă, până la căderea Guvernului Ungureanu, să trebuiască să accept din nou funcția de ministru. Atunci, în urma semnalelor primite din partea societății civile, am observat din nou că în spatele proiectului exista un vid juridic. După consultările interne din minister, am comandat un audit juridic casei de avocatură Leaua, care a concluzionat că procedura de autorizare a investiției nu putea fi continuată nici de această dată. La finalul mandatului meu am făcut public acest lucru, iar consecința a fost că ministrul care mi-a urmat nu a mai putut ignora această situație.

Tot în această perioadă am depus jurământul la Palatul Cotroceni. Atunci, președintele Băsescu m-a amenințat personal în privința proiectului Roșia Montană, în stilul său caracteristic, prin câteva remarci aruncate aparent în treacăt.

2013: Și atunci a venit anul 2013, când am făcut parte din comisia pentru Roșia Montană. Comisia fusese constituită pentru dezbaterea proiectului de lege, dar, în mare parte datorită muncii mele, s-a transformat într-o veritabilă comisie de anchetă.

În timpul audierilor a devenit clar că Ministerul Mediului nici nu intenționa să elaboreze propriile studii de specialitate. I-am supus unei examinări foarte riguroase, pentru ca opinia publică să poată vedea și atitudinea noii conduceri. De exemplu, directorul Institutului Geologic al României a declarat că hărțile folosite de companie la proiectarea iazului de decantare erau parțial falsificate: fuseseră șterse de pe ele faliile geologice din zona aflată sub iazul de decantare cu conținut de cianuri. Am luat apărarea directorului institutului, deoarece ministerul industriei intenționa să-l demită, refuzând în același timp să recunoască falsificarea datelor. Am cerut comisiei să sesizăm din oficiu Parchetul în această privință (lucru pe care, în cele din urmă, nu au îndrăznit să-l facă).

În final, comisia a adoptat un raport cu un ton critic. PSD ar fi vrut să promoveze proiectul de lege într-o variantă diluată, dar până la urmă nu și-a mai asumat adoptarea lui în fața opoziției UDMR și PNL. Plenul a respins, în cele din urmă, proiectul de lege care ar fi favorizat investiția.

2014: La solicitarea Uniunii, am preluat din nou funcția de ministru. După marile noastre confruntări parlamentare din 2013, știam exact ce aveam de făcut în privința Roșiei Montane: să mă asigur că Ministerul Mediului dispune de propria documentație de specialitate, menită să apere statul român. Au existat puțini parteneri în guvern, dar am pornit totuși pe acest drum. Instituții ale statului care până atunci fuseseră obligate să păstreze tăcerea – mai ales din cauza ministerului industriei – au putut, în sfârșit, să-și facă auzită vocea, iar activitatea profesională reală a început. Poziția noastră fermă a influențat și poziția națională și a restrâns considerabil posibilitățile de acțiune ale companiei.

În 2015, Gabriel Resources și Gabriel Resources (Jersey) Limited au depus o cerere de arbitraj împotriva României la Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (ICSID), instituție care funcționează sub egida Băncii Mondiale.

Au solicitat despăgubiri de 6,5 miliarde de dolari de la statul român, susținând că statul – și, în special, unii dintre conducătorii săi – au împiedicat realizarea investiției, provocându-le astfel prejudicii. Un element central al acestei narațiuni a fost activitatea mea.

2024: Era târziu în noapte, de fapt aproape dimineață, când mi-a sunat telefonul. Dintr-un motiv oarecare eram încă treaz. O voce cunoscută de demult mi-a spus atât: „Domnule ministru, am câștigat.” Am întrebat: „Ce anume?” „Procesul de la Washington.” Nu am dormit nici măcar o clipă în acea noapte, iar a doua zi abia am reușit să-mi revin. Știam că tot ceea ce făcusem eu și tot ceea ce făcuse statul român împotriva companiei ținuse de respectarea legii, de respingerea corupției și de înlăturarea șantajului. În același timp, mă temusem că, dacă lucrurile nu ar fi stat astfel, nu compania ar fi continuat să-mi ceară milioane, ci statul român s-ar fi putut întoarce împotriva mea, într-un dosar de despăgubiri de peste 6 miliarde de dolari.

Dosarul Roșia Montană mi-a otrăvit de multe ori viața și a pus în pericol siguranța familiei mele. Știam că sunt de partea legalității și a oamenilor, dar asta a însemnat de multe ori că trebuia să duc totul singur. Soția mea mi-a fost alături în tot acest timp. Ca avocat, știa foarte bine la ce proceduri juridice complicate eram expus și era conștientă că totul s-ar fi putut termina foarte rău dacă altcineva ar fi interpretat legalitatea altfel decât noi, cei din echipa de specialiști.

Faptul că îi mulțumesc nu este suficient. Dar îi mulțumesc! Îi mulțumesc pentru că, în perioada marelui șantaj de la Zaragoza, mi-a fost ferm alături și mi-a spus că trebuie să ducem totul până la capăt, pentru că șantajiștii și Băsescu nu trebuie să câștige. Mi-a rămas alături și atunci când Băsescu m-a amenințat în fața microfonului, deși știa că a doua zi aș fi putut fi ridicat.

Mă doare atunci când adevărul este știrbit.

Mă doare când unii fac declarații grandioase, sunt viteji doar din gură, dar în realitate se comportă ca niște oameni slabi. Eu însă, chiar dacă nu întotdeauna cu voce tare, am slujit mereu cauza dreaptă și nu intenționez să mă abat de la acest drum nici astăzi.

Urmează acum șirul mulțumirilor. Nu există o ordine a importanței, îi enumăr așa cum îmi vin în minte. Le mulțumesc:

Echipei de specialiști din minister, de-a lungul tuturor acestor ani: Angela Filipaș, Dorina Mocanu, Liliana Bara (care nu mai este printre noi), Raluca David și Cosmin Teodoru.

Lui Markó Béla, lui Borbély László și lui Kelemen Hunor, pentru că, atunci când a fost greu, nu au sprijinit doar ministrul, ci și omul din spatele funcției

Lui Demeter Attila și lui Bogos Zsolt, pentru că m-au scos din capcana de la Zaragoza printr-o muncă extraordinar de dură.

Lui Ovidiu Vanghele (pe care mulți l-au cunoscut brusc în aceste zile, datorită președintelui Nicușor Dan). Pe atunci era jurnalist specializat la Mediafax. El a fost cel care, în 2007 și apoi în 2012, mi-a atras atenția asupra problemelor juridice majore din spatele proiectului Roșia Montană. El a fost scânteia care, prin mine, a declanșat avalanșa în favoarea legalității și a adevărului.

Crenguței Leaua, care a crezut, alături de mine, că putem avea curajul să ne confruntăm cu Goliat. A făcut acest pas și a învins. A acumulat o experiență atât de solidă, încât participarea ei la apărarea României în fața tribunalului internațional de arbitraj a devenit de neînlocuit. Astfel, cauza dreaptă a rămas în siguranță.

Dr. Gheorghe Florea, care ar fi putut foarte bine să spună că nu își asumă apărarea mea, pentru că eu nu aveam posibilitatea să plătesc, în timp ce adversarul meu era unul dintre cele mai puternice grupuri economice, sprijinit de o mare casă de avocatură. El a crezut însă în mine și în această cauză. Îi sunt profund recunoscător.

Oamenilor din Roșia Montană, pentru că au văzut în mine o speranță în lupta pentru adevăr și pentru că ei, alături de numeroase organizații civice din București, Cluj și din întreaga Transilvanie, mi-au fost alături, s-au implicat în proces și m-au tratat ca pe un partener. Pentru că au înțeles că eu nu pot trăi fără să caut adevărul, fără să țin cont de opiniile oamenilor și fără să lupt pentru o cauză dreaptă, chiar dacă între timp totul s-ar putea prăbuși în jurul meu.

Consilierilor ministeriali care mi-au fost alături de-a lungul timpului, indiferent dacă erau români sau maghiari. Știau și înțelegeau că, dacă nu ne păstrăm o anumită doză de naivitate, dacă recurgem la instrumentele politice dure în loc să ne lăsăm ghidați de umanitate, vom pierde. În jurul nostru erau prea multe interese pentru a nu alege calea cea mai dreaptă și mai sinceră. Le mulțumesc nominal lui Marius Bărbulescu, lui Szász Hargita, Teodora Mețiu, Dósa Szilárd, Alina Ifrim, Mihai Drăgan, Jeni Guța, Marilena Burlacu și Narcis Jeler.

În încheiere, încă un gând: atunci când documentele care sunt încă secrete vor deveni publice, cu siguranță – dacă voi mai fi în viață – voi înțelege lucruri pe care astăzi doar le bănuiesc. De exemplu, cine a câștigat cu adevărat din speculațiile bursiere, în ciuda eșecului investiției.

Mă bucur din suflet că, după douăzeci și unu de ani – incredibil, îmi face bine chiar și să scriu asta: după douăzeci și unu de ani – pot, în sfârșit, să răsuflu ușurat. Am luptat și am câștigat. La început, eu am luptat singur cu toate consecințele, iar statul român ni s-a alăturat abia în a doua repriză. Adevărul a învins!