„Cu măştile pe faţă şi capu-n telefon”

„Cu măştile pe faţă şi capu-n telefon”,  ne deplasăm zilnic între casă şi serviciu, muncim de cele mai multe ori fără nicio tragere de inimă, îngropându-ne pasiunile sau adevăratele talente, în spatele unor joburi anoste, de la care nu aşteptăm nimic decât salariul modic dar sigur, pe care îl dăm mai departe fără să clipim, întru acoperirea cheltuielilor primare, mereu mai multe, mereu mai împovărătoare. Şi, pentru un pic de putere sau compătimire iluzorie, ne plângem, victimizăm, judecăm, incriminăm, fără a încerca să schimbăm nimic însă.
 
Căci am fost dresaţi să credem că asta se numeşte viaţă. Cel mai trist e că pasăm mai departe modelul copiilor noştri, care, imediat ce intră în sistem, îşi pierd candoarea şi directeţea, încep şi ei să-şi pună măşti, pentru a fi acceptaţi şi a face pe placul societăţii, al familiei, al prietenilor. N-au curajul să mai fie ei înşişi, să aibă acces la propriile vise, să-şi folosească propriile minţi, pentru că mult prea mari sunt presiunile celor din jur de a se alinia rigorilor de tot felul, de a intra în rând, de a nu ieşi cu nimic în evidenţă, de a nu deveni în vreun fel incomozi.
 
N-ar fi rău să facem totuşi ceva, înainte de a fi prea târziu, pentru a ieşi de pe pilotul automat, a ne scutura de tot maldărul de gunoaie care ni s-a pus pe minte şi pe suflet şi a avea acces la esenţa noastră miraculoasă, la acea flacără din interior pe care am lăsat-o să ardă tot mai stins, uitând să-i dăm energie şi lumină.