Capitalul privat și infrastructura publică

Infrastructura rutieră și edilitară reprezintă la momentul actual minimul de necesități pentru asigurarea unui calități a locuirii decente. Infrastructura rutieră asigură locuitorilor abilitatea de a se depalsa în cadul teritoriului, iar infrastructura edilitară asigură un minim de confort conform standardelor actuale. Ambele tipologii de infrastructură fac parte din domeniul public sau privat al unităților administrativ-teritoriale.

Costul investițiilor în infrastructură este determinat de numărul mare de resurse materiale, tehnologice, umane și financiare implicate într-un proces de extindere sau de mentenanță a sistemului actual.

Pentru a putea realiza aceste investiții, administrația publică are două opțiuni. Prima opțiune este de a implementa investițiile din bugetul propriu, iar cea de a doua opțiune este să încheie contracte de Parteneriate Publice-Private, oferind diverși stimuli, pentru a putea transfera costurile de investiție către dezvoltatorii privați. Cea de a doua opțiune poate fi una din cele mai bune opțiuni pentru o dezvoltare durabilă, întrucât resursele pot fi canalizate către alte paliere de dezvoltare pentru a putea asigura o dezvoltare coerentă.

La momentul actual în cadrul documentațiilor P.U.Z. Coordonator ale Sectoarelor 1, 4 și 6 au fost luate măsuri ca responsabilitatea dotării cu rețele tehnico-edilitare să fie a dezvoltatorului, doar în cazuri excepționale de acorduri sau contracte încheiate cu consiliul local poate fi implicată administrația publică în realizarea acestor rețele.  O altă măsură luată pentru a putea asigura realizarea rețelelor edilitare la capacitatea propice dezvoltării este de a limita temporar accesul la utilizarea coeficientului de utilizare al terenului, până la jumătate din valoarea inițială, până la realizarea infrastructurii conform studiului coordonator.

În cazul infrastructurii rutiere, conform documentațiilor P.U.Z. Coordonator ale Sectoarelor 1, 4 și 6,  responsabilitatea este strict a administrației publice să o dezvolte, însă în cazul în care un dezvoltator dorește să investească într-o zonă în care sistemul încă nu a fost extins, acesta poate fi limitat la utilizarea unei jumătăți din valoarea inițială a coeficientului de utilizare al terenului. Însă dacă dezvoltatorul decide să suporte costurile de investiție în crearea căilor de circulație acesta poate utiliza întreaga valoare a coeficientului de utilizare al terenului.

Scopul acestor limitări este de a promova o evoluție constantă a rețelelor de infrastructură, atât rutieră, cât și tehnico-edilitară, prin stimularea dezvoltatorilor privați să se implice în dezvoltarea orașului. Acest lucru are un impact direct asupra calității vieții în cadrul noilor dezvoltări imobiliare, dar și în vecinătatea acestora.

În același timp, implementarea acestor limitări au ca scop descurajarea dezvoltărilor urbane în zone destructurate, pentru a putea ține sub control disfuncționalitatea reprezentată de  expansiune urbană haotică sau necontrolată.