România ocupă în mod constant un loc fruntaș în Uniunea Europeană în ceea ce privește prețurile spot ale energiei electrice, clasându-se, cum se întâmplă şi astăzi, în topul celor mai costisitoare piețe din blocul comunitar, alături de state precum Italia, Ungaria sau Slovacia.

Romania are preţuri medii de 208 euro/MW, în timp ce în Ungaria şi Slovacia prețul mediu este 209 euro, iar în Italia, 213 euro.

În Franţa, Germania, preţul este de sub 200 euro, în Peninsula Iberică ajunge la 160 euro, iar în Scandinavia sunt cele mai mici preţuri – sub 50 euro.

Acest fenomen nu este o întâmplare de moment, ci rezultatul unei situaţii complexe care afectează întreaga regiune a Europei de Est.

Principalul motor al acestor prețuri ridicate îl reprezintă deficitul cronic de interconexiune transfrontalieră. Deși piața europeană de energie este teoretic integrată, capacitățile fizice ale liniilor de transport care leagă Europa Centrală și de Vest de zona estică sunt limitate. Atunci când cererea crește brusc, energia mai ieftină generată în alte țări nu poate tranzita în cantități suficient de mari spre România din cauza blocajelor din rețea. Această izolare parțială lasă sistemul intern să depindă covârșitor de resursele proprii în orele de vârf.

Mecanismul de piață joacă un rol decisiv prin așa-numitul principiu al “prețului marginal”. Pe Piața pentru Ziua Următoare, prețul final este dictat de ultima centrală pornită pentru a acoperi cererea integrală. În perioadele caracterizate de fenomene meteo extreme, cum sunt canicula sau seceta prelungită sau gerul, consumul național urcă accelerat din cauza utilizării intensive a sistemelor de climatizare şi de încălzire. În același timp, producția din surse regenerabile sau hidro scade, obligând sistemul să apeleze la centrale pe gaz sau cărbune. Acestea din urmă implică costuri mari de operare și achiziție a certificatelor de emisii CO2, ridicând artificial media întregii piețe.

De asemenea, sistemul energetic românesc suferă din cauza lipsei capacităților adecvate de stocare și a unei flexibilități insuficiente în bandă. Avem, spre exemplu, peste 5.000 de MW dispecerizabili în parcuri fotovoltaice, dar doar 2.000 de MW în baterii de stocare. Mai mult, odată cu închiderea cu totul a Centralei Nucleare Cernavodă, nu mai dispunem nici de suficiente capacităţi de generare în bandă care pot echilibra piaţa pe vârfurile de consum. Fluctuațiile imprevizibile ale producției eoliene și solare nu pot fi compensate rapid, forțând operatorii să apeleze la importuri costisitoare sau la piața de echilibrare.

Cum extinderea sistemelor de interconectare cu Vestul este anevoioasă, soluțiile trec în mod obligatoriu prin dezvoltarea rapidă a proiectelor de stocare a energiei, extinderea capacităților de interconectare cu vecinii și accelerarea investițiilor în producția internă flexibilă.