Educația sexuală, cuțitul din mâna copiilor?

Dreptul la educație constituie, în cadrul oricărei societăți democratice, o premisă fundamentală pentru dezvoltarea și evoluția personalității umane. Conștientizarea importanței dreptului la educație implică înțelegerea acestuia aidoma unei garanții extensive, complexe, stabilite în favoarea individului care însă poate fi restricționată în anumite circumstanțe excepționale precum ordinea publică sau sănătatea publică. Educația are ca finalitate formarea și dezvoltarea capacităților fizice și psihice ale individului astfel încât acesta să fie adaptat în mod complet și corect la exigențele vieții sociale și să se bucure de cel mai înalt standard de calitate a vieții. Dimensiunea sexuală reprezintă un aspect care însoțește existența în societate a tuturor indivizilor, de modul de înțelegere, dezvoltare și aplicare a acesteia în relațiile inter-umane depinzând în mod direct gradul de integrare a individului în comunitate dar și dezvoltarea armonioasă și coerentă a personalității umane.

Introducerea educației sexuale în școli suscită, la momentul actual, polemici aprinse cu privire la aspectele legate de modul de conceptualizare (la nivel național există tensiuni cu privire la opțiunea conceptuală adecvată: „educație sexuală” sau „educație sanitară”), de conținutul învățării (identificarea elementelor susceptibile să facă obiectul programelor de educație sexuală) sau cu privire la mijloacele de predare-învățare care pot fi implementate în acord cu nivelul de înțelegere și gradul de maturitate al copilului.

Standardele internaționale și regional-europene demonstrează utilitatea introducerii educației sexuale în unitățile de învățământ, subliniind necesitatea familiarizării elevilor cu informații fundamentale al căror scop este de a preveni situațiile excepționale precum graviditatea minorelor, abuzurile sexuale, avorturile etc.

La nivel național, ezitările autorităților publice referitoare la reglementarea efectivă sau la alegerea formelor coerente de reglementare a educației sexuale rezidă, în principiu, în tensiunea existentă între oportunitatea reglementării programelor de educație sexuală și riscul lezării moralității publice.

În cele ce urmează, vom analiza principalele coordonate ale standardelor internaționale și regionale-europene avansate în domeniul educației sexuale și ne vom raporta, din punct de vedere substanțial, la polemicile cristalizate pe fondul societății românești cu privire la acest subiect.

Educația sexuală în standardele internaționale și regionale: o necesitate socială incontestabilă

Recunoscând importanța educației sexuale pentru dezvoltarea armonioasă a ființei umane, experții Organizației Națiunilor Unite (ONU) au operat individualizarea științifică a acesteia, stabilind atât elemente definiționale cât și argumentele științifice în favoarea dezvoltării programelor educaționale de profil.

Conform standardelor ONU, educația sexuală cuprinzătoare urmărește să ofere tinerilor cunoștințele, abilitățile, atitudinile și valorile de care au nevoie pentru identificarea, conștientizarea propriei sexualității și pentru a se bucura de aceasta prin luarea în considerare a aspectelor fizice și emoționale. Educația sexuală privește „sexualitatea” în mod holistic și în contextul dezvoltării emoționale și sociale a copiilor și tinerilor. Este evident că expunerea sterilă de informații nu este suficientă. Tinerilor trebuie să li se ofere oportunitatea de a dobândi abilități esențiale de viață și de a dezvolta valori și atitudini pozitive. (…) Educația sexuală este definită ca o formă de pregătire adecvată vârstei, relevantă din punct de vedere cultural, pentru predarea despre sexualitate și relaționare, oferind informații științifice exacte, realiste, lipsite de stereotipii sau prejudecăți. Educația sexuală oferă oportunități de a explora propriile valori și atitudini și de a construi abilități de luare a deciziilor, comunicare și reducere a riscurilor conexe multor altor aspecte ale sexualității .

Achiesarea experților ONU la avantajele presupuse de programele de educație sexuală nu a operat de plano ci în temeiul unor argumente și principii extrase pe calea cercetării multidisciplinare de natură empirică. Astfel, în centrul justificării relevanței și necesității programelor de educație sexuală sunt așezate următoarele argumente: (1) în mod indeniabil, sexualitatea este o parte centrală a ființei umane iar educația sexuală constituie un instrument adecvat pentru orientarea și realizarea potențialului sexual al ființelor umane, contribuind la dezvoltarea pozitivă a personalității umane și la realizarea autodeterminării personale; (2) educația sexuală este fundamentată pe o componentă esențială a libertății de exprimare – obținerea și transmiterea de informații,- indiferent de caracterul acestora din urmă și indiferent de caracterul controversat sau șocant al acestora; (3) educația sexuală informală este inadecvată pentru copiii și tinerii lumii moderne dat fiind faptul că, informațiile transmise prin mijloacele de socializare nu beneficiază, de cele mai multe ori, de surse științifice de informare, contribuind la menținerea de mituri în materie și la distorsionarea realității sexuale individuale; (4) în condițiile în care, prin participarea la rețelele de socializare, tinerii sunt susceptibili de a fi receptori de informații neavizate în domeniul educației sexuale este necesară instituirea de mijloace formale, științifice și verificate din punct de vedere practic și teoretic în vederea asigurării unei informări corespunzătoare.

La nivelul Consiliului Europei, importanța educației sexuale este recunoscută, fiind totodată asimilată unei forme particulare de educație pentru drepturile omului. Miza educației sexuale constă în promovarea unui discurs al drepturilor omului în care vor avea preeminență diversitatea sexuală, lupta împotriva prejudecăților, stereotipurilor, tabuurilor, violenței și discriminării. Abordând subiectul educației sexuale, experții Consiliului Europei subliniază că, de la momentul 1970 –anul introducerii acesteia ca program educațional/disciplină de studiu în unitățile de învățământ- au existat la nivelul societății civile dezbateri intense conexe adaptării conținutului învățării la nevoile copiilor și la specificul dezvoltării acestora. Deși de-a lungul timpului, programele de educație sexuală au fost reformulate pentru a depăși elementele bazice referitoare la biologie și reproducere, propunându-și ca obiectiv transmiterea de cunoștințe referitoare la egalitatea de gen, orientarea sexuală, identitatea de gen și relațiile sănătoase (o abordare denumită în mod convențional „educație sexuală cuprinzătoare”), subzistă o rezistență constantă a societății civile la implementarea programelor de educație sexuală. Așadar, se impune un demers continuu de modificare a tiparelor mentale și comportamentale statice, care se împotrivesc programelor de educație sexuală în temeiul unor clauze de conștiință sau moralitate, fără a înțelege multiplele dimensiuni de manifestare a educației sexuale (emoțională, relațională, culturală etc.).

Educația sexuală în reglementările juridice naționale: o problemă de conceptualizare, de moralitate sau o problemă de fond?

La nivel național, preocuparea pentru sensibilizarea copiilor la informații din domeniul sexualității a fost remarcată printr-o optică legislativă inedită, inițiativele legislative formulate în sprijinul introducerii educației sexuale fiind orientate către modificarea și completarea legii-cadru de la nivel național privitoare la promovarea și protejarea drepturilor copiilor (Legea nr. 272/2004), și nu prin luarea în considerare a dispozițiilor Legii educației naționale (Legea nr. 1/2011). Adoptarea legii cadru privitoare la drepturile copilului ca domeniu de referință al modificărilor având ca obiect introducerea educației sexuale marchează două aspecte: (1) recunoașterea educației sexuale ca o componentă autonomă circumscrisă drepturilor copilului, având caracter trans și multidisciplinar (educația sexuală interferează atât cu dreptul la educație cât și cu dreptul la sănătate, la autonomie personală, la viață privată și de familie, la demnitate umană, protecția împotriva traficului de ființe umane etc, impactul acesteia asupra sferei drepturilor copilului neputând fi înțeleasă în mod restrictiv și rezumativ); (2) educația sexuală este un aspect care interesează atât educația formală (care operează cu sisteme logice și organizate de transmitere a cunoștințelor, bazate pe concepte și raționamente), educația non-formală (privitoare la informațiile receptate de copii și tineri din interacțiunea cu autorități și instituții aflate în relații de parteneriat cu unitățile școlare) sau educația informală (desemnând ansamblul de cunoștințe obținute urmare a interacțiunii individului cu mediul înconjurător).

Inițiativa legislativă de a introduce educația sexuală în școli realizată prin luarea în considerare a Legii nr. 272/2004 și nu prin relaționare cu Legea nr. 1/2011 exprimă ideea conform căreia interesul social pentru asigurarea educației sexuale excedează cadrul formalist al domeniului educațional, extinzându-se, după cum am arătat anterior, la problematici multiple care afectează drepturile copiilor.

Luând în considerare cele menționate anterior, Legea nr. 45/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului statuează, într-un articol unic, amendamentele care introduc, expressis verbis, obligativitatea autorităților statale de a veni în sprijinul dezvoltării fizice și psihice a copiilor prin introducerea educației sexuale: Legea nr. 272/2004 (…) se modifică și se completează după cum urmează: 1. La articolul 46 alineatul (3), partea introductivă și litera i) se modifică și vor avea următorul cuprins: “(3) Organele de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației publice locale, precum și orice alte instituții publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății și în domeniul educației sunt obligate să adopte, în condițiile legii, toate măsurile necesare pentru: (…) i) derularea sistematică în unitățile școlare, cel puțin o dată pe semestru, de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor.” 2. La articolul 46 alineatul (3), după litera i) se introduce o nouă literă, litera j), cu următorul cuprins: „j) derularea sistematică în unitățile școlare, cel puțin o dată pe semestru, de programe de educație pentru sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea capacităților psihoemoționale, a competențelor sociale și interpersonale.” 3. La articolul 52 alineatul (1), după litera f) se introduce o nouă literă, litera g), cu următorul cuprins:„g) facilitarea accesului la programe de educație pentru sănătate al tuturor elevilor înscriși în învățământul preuniversitar.”

Circumstanțele de fapt existente la nivel național care au condus autoritatea legiuitoare la formularea Legii nr. 45/2020, fiind evidențiată necesitatea introducerii educației sexuale în școli au fost descrise și explicitate în Expunerea de motive: (1) numărul extrem de mare al avorturilor din România (480 de avorturi la 1000 de sarcini); (2) statistici îngrijorătoare în materia sarcinilor nedorite și a avorturilor în rândul tinerelor cu vârste sub 20 de ani care situează România pe primul loc în Europa în această privință (10,6% dintre tinerele cu vârsta sub 20 de ani au sarcini nedorite iar minorele/tinerele, cu vârste cuprinse între 15-19 ani prezintă un raport de 12.073 femei gravide în relație cu 7.547 femei gravide care au ales să avorteze .

Din ansamblul prevederilor cuprinse în Expunerea de motive la Legea nr. 45/2020, transpare ideea conform căreia complexitatea măsurii legislative de a introduce educația sexuală în unitățile de învățământ rezultă din aceea că, sexualitatea implică însă nu se rezumă la relațiile sexuale ci se extinde asupra întregului univers social al individului, provocând implicații și influențe asupra perspectivei familiale, moralitatea sexualității, relațiile interumane, normele sanitare etc. Pornind de la complexitatea educației sexuale, Expunerea de motive arată că fundamentarea legislativă a acesteia a avut ca reper două Direcții Strategice – compatibile cu standardele internaționale și regionale în materie prin care se urmărește adaptarea cadrului normativ la realitățile sociale și la ritmul de dezvoltare a personalității copiilor și tinerilor: Strategia Națională de Sănătate 2014-2020 și Planul Multianual Integrat de Promovare a Sănătății și a Educației pentru Sănătate.