România are o memorie istorică suficient de bogată încât să știe ce se întâmplă atunci când granița dintre viața privată a conducătorului și instituțiile statului începe să dispară.

Carol al II-lea și Elena Lupescu reprezintă unul dintre cele mai cunoscute exemple.

Astăzi nu suntem în aceeași epocă și nici situațiile nu pot fi suprapuse mecanic. Dar există un principiu care rămâne valabil indiferent de secol: persoanele apropiate conducătorului statului nu trebuie să dobândească autoritate instituțională doar prin această apropiere.

De aceea ceea ce se întâmplă în jurul Cotroceniului trebuie discutat.

Nu prin bârfe.

Nu prin cancan.

Ci instituțional.

Dacă partenera președintelui apare într-un context public asociat Președinției, cetățeanul are dreptul să întrebe: în ce calitate?

Simplu.

Nu este o ofensă.

Este democrație.

Președintele României primește legitimitate prin vot. Un consilier prezidențial primește atribuții prin numire. Angajații Administrației Prezidențiale funcționează într-un cadru administrativ.

Partenera președintelui de unde își primește eventuala autoritate?

Din relația personală?

Acest lucru nu poate fi suficient.

Funcția de „primă doamnă” nici măcar nu trebuie confundată cu o demnitate constituțională care oferă, prin ea însăși, prerogative asupra instituțiilor statului.

Și tocmai aici Cotroceniul trebuie să evite orice ambiguitate.

Pentru că într-o democrație nu contează numai dacă există efectiv o influență neoficială. Contează și dacă instituția creează aparența unei asemenea influențe.

Președinția trebuie să fie deasupra acestor suspiciuni.

Dacă persoana respectivă participă în nume privat, acest lucru trebuie precizat.

Dacă are un rol oficial, acesta trebuie explicat.

Dacă reprezintă România într-o anumită împrejurare, trebuie spus cine i-a acordat mandatul și care sunt limitele lui.

Atât.

Nu cerem imposibilul.

Cerem transparență.

România nu poate trece de la republică la o formă modernă de curte prezidențială, unde oamenii din jurul șefului statului capătă greutate instituțională fără vot și fără o funcție limpede.

Dinu Păturică și „Ciocoii vechi și noi” aparțin literaturii.

Carol al II-lea și Elena Lupescu aparțin istoriei.

Să avem grijă ca România anului 2026 să nu transforme asemenea personaje în modele politice contemporane.

Cotroceniul nu este sufrageria nimănui.

Este sediul Președinției României.

Iar între cele două trebuie să existe o graniță pe care nimeni, indiferent cât de apropiat este de președinte, să nu o poată șterge.